Memoria glonţului

 Nu voi şti niciodată,

 dacă glonţul pregătit pentru mine

 a străpuns pe altcineva

 sau dacă aşteaptă cuminte o altă  comandă.

 Am încă în dulap geaca albă cu urma ţevii înfipte,

 am încă memoria nealterată în matricea fiinţei mele,

 acea parte pe care o voi purta cu mine

 şi atunci când nu voi mai fi.

 O zi dintr-un decembrie al veacului trecut ce s-a cuibărit

 în glonţul care azi a învăţat să tragă din altă puşcă.

 Locul e diferit,

 oamenii din ziua unui decembrie însângerat

 şi-au pierdut paşii, strălucirea din ochi în tranşeele unor iluzii.

 Şi chiar dacă speranţa acelor zile de libertate încă mai dăinuie,

 atunci am fost însemnaţi cu sigiliul faptelor noastre, induse ori nu.

 E o poveste

 din istoria pe care am fost obligaţi să o scriem.

 Toată viaţa noastră de apoi,

 a depins de acel moment al iluziei de libertate.

 O libertate de a plăti mereu

 pentru acele fapte pe care NU le-am făcut,

 pe care le-am evitat,

 amăgindu-ne că suntem oameni cumsecade.

 Şi tot cumsecade a fost şi glonţul oprit pe ţeavă

 pentru că nu a avut comandă de tragere.

 Şi tot cumsecade a fost şi securistul

 care nu a dat ordinul.

 Şi tot cumsecade au fost şi aceia care au murit.

 Şi cumsecade suntem de-a valma.

 Gloanţele acelea nu au termen de garanţie.

 Pot oricând să fie pe ţeava unei puşti cu lunetă 

 programată de la distanţă.

 Telefonul cu manivelă e deja la muzeu.

 Glonţul, nu.

 © Ioana Haitchi, 22.12.2015, Klausenburg

 Foto: Marin Costică

 © Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate