Filozofia tristeţii

Timpul bocea

rănile umplute cu linişte.

Era frig şi apăruse în faţa mea

o femeie gârbovind dimineţi;

ducea un ochi în spate

ascuns într-un munte

şi o raniţă pentru mâncare

în care vântul îi şuierase goliciunea

plină de tristeţi.

Cu privirea în pământ,

păşea aproape pe vârfuri

cu genunchii îndoiţi şi lipiţi

şi mâinile forţat atârnându-i,

ca o maşinărie neunsă.

Aşa mergea azi-dimineaţă,

parcă era Dumnezeu

plimbându-se prin lume

şi nu avea cine să-i oblojească

inima nepătrunsă.

Timpul bocea

cu linişte rănile umplute.

Era frig şi apăruse-n faţa mea

durerea omenească

într-o dimineaţă gârbovită

ascunsă de un ochi într-un munte.

© Ioana Haitchi, 12.06.2016, Klausenburg

Foto: Internet

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate