EDELWEISS

Odată am salvat un om fără să vrea să fie salvat.

Straturile lui de fericire nu mai aveau nicio logică

în supremația clipei și nici n-ar fi vrut să-i fie

urnită privirea spre nicăieri.

L-am întâlnit într-un poem despre cum ar fi fost dacă
vântul s-ar fi înțeles cu ploaia și frunza ar fi fost înfășată
în scriptele de la Marea Moartă.
M-a zărit din întâmplare, credeam că eu l-am zărit prima,
dar nu, el zicea că întotdeauna e primul la toate,
Dumnezeul tuturor lucrurilor care i se întâmplă.
Și m-a ținut pe umeri și apoi în palme
până a strivit și urma gândului.
De aruncat nu s-ar fi aruncat niciodată, nici de la parter,
mai bine cânta serenade umbrelor
și se îmbăta într-un bordel de fițe,
scriind un ultim vers pe pachetul de țigări:
”Interzis celor care aduc ploaia, fie ea și cu bogăție,
Interzis iubirii de a iubi înainte de-a te răsuci vântul
într-un poem scris la mansardă.”
…
Sis, oamenii vor să fie salvați
doar pentru ceea ce nu li se poate împlini
Și pentru liniile vieții pe care le adorm dihănii.
Uite și poemul acesta cum aruncă semințe
pe vârfurile înghețate.
O mai fi cineva care știe să cânte, Edelweiss?
…
© Ioana HAITCHI, 16.08.2018, Klausenburg