Absenţe (Ausencias)

Ioana HAITCHI 16:01:00 Poezii – traduceri – André Cruchaga,

Îmi sângerează toate păsările de apă ale absenţei: deasupra peisajului ardent

al mlaştinii din piept, această barbotare a peştilor.

Nimic nu mă mai salvează, nici măcar buzunarele mele, de brutalitatea acestor carenţe.

Supravieţuim în ochiul montat în paradis ori în cariile molestării;

Mereu această privire în pământ, condiţia potcoavei.

(Mă învinuiesc atunci când greutatea murmurului însângerează grădinile şi eternitatea

se transformă într-o dramă; aici ne predăm în răceala oaselor,

în lemnul surd al falsei stupori, în gurile de doliu izvorând din ruină.)

Fiecare spaţiu ne deformează speranţa, ne împinge în umbra strigătului

din piatra obscură, unde respitraţia nu pătrunde,

nici nu se înalţă diafane oglinzi.

Unii învaţă să umble, diluând toate ciudăţeniile înaintea porţilor curbe

ale strigătului: nu e de mirare ţara cu ore lungi de tristeţe; nu este, precum

noroioasa ispravă a grindinei, sensibilitatea ce rămâne despuiată în faţa ororii,

coşmarul sudorii din bordeluri,

strănuturile gălbui ale după-amiezelor peste viscolul calendarelor.

- În fiecare copil, atârnă de multe ori alte copilării, doliu fără sfârșit
și tăceri ce nu se înţeleg decât în tăcere.

Din măruntaiele ruginei (tu) te-ai desprins de musca din coastele mele,

ca un clopot surd în sângele meu, în ochii mei morţi

şi dispersezi palpitaţia in viduri...

Foto: Internet

AUSENCIAS

Me sangran todos los pájaros acuáticos de la ausencia: sobre el paisaje ardiente
del pantano del pecho, este invierno a borbotones de peces.
Nada hay, también en mis bolsillos, salvo la brutalidad de tantas carencias.
Sobrevivimos al ojo montado en el paraíso, o a la caries del vejamen;
abajo, siempre de bruces la condición de herradura.
(Me faltas cuando la pesadez del murmullo sangra los jardines y la eternidad
se torna un drama; aquí nos entregamos a la frialdad de los huesos,
a la madera sorda del falso estupor, a bocas enlutadas que brotan de la ruina.
Me faltas en esta melancolía de girasoles desvaídos y desmemoriados.)
Cada espacio encorva nuestra esperanza, nos empuja hacia la sombra del grito,
a la piedra oscura donde no se permea la respiración,
ni se alzan diáfanos los espejos.
Uno aprende a caminar diluyendo todas las extrañezas ante las verjas curvas
del aullido: no es extraño el país de largas horas de tristeza; no lo es, también,
la turbia hazaña del granizo, la ternura que queda desnuda frente al horror,
la pesadilla del sudor de los prostíbulos,
los estornudos amarillentos de las tardes sobre la ventisca del calendario.
—En cada niño, cuelgan a menudo otras infancias, interminables lutos,
y silencios que solo se entienden en el silencio.
Dentro de los dominios de la herrumbre, (vos) desprendida de los moscardones
de mis costillas, como una campana sorda en mi sangre, muertos mis ojos
y dispersa la palpitación de los vacíos…

Articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”