Aş înhăma lipiţanii la sanie…

Ioana HAITCHI 01:42:00 Ioana Haitchi, Poveşti adevărate,

Că lumea se duce odată cu oamenii și nu se mai întoarce decât cu amintirile păstrate în suflete.

Așa îmi amintesc, parcă a fost ieri, cum îmi povestea bunica despre viața oamenilor, una în rânduială și în tihnă, așezată pe valorile umane care nu se schimbau de la o zi la alta; viața se păstra, educa și mai apoi se transmitea, ca o sfântă moștenire.

A fost odată ca niciodată o casă cu oameni de-omenie, așezată într-un colț de rai. În față, grădina cu flori și câțiva meri, peri, pruni, nuci, cireși. Treptele din partea stângă duceau la biserică, una mică de lemn care a văzut și auzit câte n-o să știe mai marii lumii niciodată. Bisericuța mai există și azi, e restaurată și declarată monument istoric. Trecuse ceva vreme de la 1739, de atunci când Creștineanu Alexandru înființase Parohia Bungard, parohie de la care începea frumusețea spirituală a neamului nostru. Trecuseră atâtea peste ei și răzbeau tot mai greu cu vremurile din mijlocul de veac XX.

După sfârşitul celui de-aș Doilea Război Mondial, să fi fost prin toamna lui ‘49, bunicu’ Octavian a dat la comandă unui meşter sas din Sângeorzul-Nou, o sanie. Avea zițurile acoperite cu burete şi era tapiţată cu o catifea albastră. La capete, cănaci cu zurgălăi mici, să le cânte celor doi cai lipiţani, Miţi şi Stela. Avea tălpile ridicate, astfel încât zăpada să nu poată ajunge în sanie, două rânduri de locuri, un kober, o cârmă să ţină drumul drept, iar în spate un loc pentru bagaje. La picioare, loc pentru cărămizi calde. Pe marginile interioare, aceeaşi tapiţerie. A fost adusă de meșter acasă la domnu' părinte şi a fost aşezată la loc de cinste, cu gândul că în iarna ce avea să vină, zurgălăii de la caii popii vor suna pe dealuri.

A venit în aceeaşi toamnă şi colectivizarea şi le-a fost luat tot, inclusiv teleguţa de la car. Lipiţanii au fost ascunşi, iar sania a fost dusă la colectiv. Cărau cu ea produsele agricole. I-au luat tapiţeria, buretele şi într-un final, au lăsat-o într-un depozit.

După vreo 5 ani, a recunoscut-o bunicu’. Activiştii vechi promovaseră, iar cei noi, nu mai ştiau a cui era şi cum arăta înainte. L-a întrebat pe gestionar dacă o are pe stoc şi i-a spus că e casată, că urmează a fi lemn de ars.

— Mi-ar fi bun şi mie un lemn de foc în plus pentru iarna ce vine, i-a spus bunicul.

— Te învoieşti să mi-o dai?

— Da’ cum să nu, domnule părinte. Luaţi-o, că şi aşa nu se mai poate face nimic cu ea.

Şi a fost adusă acasă de bunicul meu Octavian. A reparat-o, dar de teamă că iar ar fi putut fi confiscată, nu i-a mai pus tapiţerie, ci a fost acoperită cu o cergă. Pe Miţi a vândut-o până la urmă unui bistriţean. S-au reîntâlnit în Bistriţa după ani. Miţi era deja oarbă, dar l-a recunoscut pe bunicu’. A dat-o aproape gratis; condiţia a fost ca noul proprietar să aibă grijă de ea. Şi s-a ținut de cuvânt. Nu după multă vreme s-au dus amândoi. Casa popii s-a prăpădit, dar crama încă mai există.

Mi-e dor de-un vin din via popii, de-o vorbă de duh şi să înham lipiţanii la sanie.
Se anunţă zăpezi mari.

Foto: Internet