Mi-e dor de oameni, chiar mi-e dor de tata
Și de smerenia care îmbrățișează gândul,
De coatele mele sprijinând cometele pletoase,
Atunci când la măsuța mea de scris poeme,
Toate poemele, dar toate poemele mele adevărate
Erau sfințite de strămoșii mei, acei sfinți cuminți,
Fiecare în icoana lui.
Era acum vreo 40 de ani. Frigul era frig, nu juca pleașca.
Trăgeam sania de-o sfoară. Era una mare și grea ca un panzer.
Lăsa urme până la pietre. Pe stradă, numai vecini cu familii.
În liniștea zilei, se auzea uneori:”Geamuri!”
Alt om trăgea o sanie plină de geamuri. Era tot un fel de Moș Crăciun
Care acoperea hăurile din căsniciile oamenilor,
Hăuri prin care intra numai frigul,
El dezmorțea orice, chiar și palma bătătorită.
”Geamuri!” și iar se lăsa liniștea.
Așa se împăca lumea, atunci când cioburile erau desprinse cu mare grijă,
Iar fereastra cea nouă era adusă în prag de sărbătoare,
Măsurată să intre în locașul ei, bătută în cuie mici
Cu un ciocănel cu vârf de cauciuc.
Șipca era întotdeauna în seama aceluia care îndemna iertarea
Să mai intre încă o dată în casă.
...
Noi stăteam la ultimul etaj. Prin ferestrele noastre, multe griji.
Odăița mea de atunci avea o bibliotecă mare pe tot peretele din stânga,
Un pat pe partea dreaptă și în mijloc o măsuță de scris teme și poeme,
Iar scaunul era un ziț, unul pe care a stat odată un strămoș
Sau poate chiar mai mulți. Nu știu cum s-a întâmplat, dar toată viața mea
Am avut la căpătâiul condeiului meu, strămoșii. Ei, până la a șaptea spiță
Au avut grijă de adevărul scrierilor mele. Să fie un adevăr blând, îmi spuneau,
Să nu fie ca piatra aruncată în zid, ci ca un steag alb
Ce poate fi purtat la gât în zi de sărbătoare.
Despre grijile acelea am scris mult mai târziu
Când am învățat despre iertarea cea de toate zilele,
Ca despre iubirile ce nu mor niciodată,
Așezate fiind în matricea ființei mele ca un rozar
Din care pot spune cu voce lină tot adevărul.
Mi-e dor de oameni, chiar mi-e dor de tata
Și de smerenia care îmbrățișează gândul,
De coatele mele sprijinând cometele pletoase,
Atunci când la măsuța mea de scris poeme,
Toate poemele, dar toate poemele mele adevărate
Erau sfințite de strămoșii mei, acei sfinți cuminți,
Fiecare în poemul icoanei lui.
© Ioana HAITCHI, 24.12.2020, Klausenburg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu