În
timpul desfăşurării Olimpiadei de la Montreal 1976 aveam 8 ani şi jumătate şi
terminasem clasa a II-a. Nu era fetiţă
de vârsta mea care să nu ştie o roata ţiganului, o rondă, un pod, o sfoară, o
balansare la bătătorul de covoare, câţiva paşi, o cumpănă şi ceva figuri inventate
de noi pe bordura trotuarului. La Bistriţa, blocul în care am locuit avea două
curţi, una mare în faţă cu spaţiu verde (blocul din spatele magazinului “Măgura”
– acum nu mai există curtea din cauza magazinului), o alee, lemnării (aveam
sobe de teracotă – o lemnărie era de dimensiunea unui garaj – lemnăriile mai
există şi azi) şi o curte mai mică în laterala blocului unde erau leagănele.
Acolo exersam stând în mâini rezemându-ne de peretele blocului, pentru că la
gard ni se agăţau pantalonii.
…
Aveam
şi un campionat pe bloc. Antrenoare şi arbitre eram tot noi. Ştiam fiecare ce urmează
să prezinte în “integrale”. La paralele, cea mai bună era Luminiţa. Era cu 3
ani mai mare decât mine şi ajungea mai bine la bătătorul de covoare. Intrarea ne-o
făceam de pe acoperişul beciului care măsura cca. 1 m înălţime, însă distanţa laterală
dintre bătător şi acoperiş era destul de mare. Şi Luminiţa avea o operaţie
uriaşă la piciorul drept pentru corectarea unui defect, însă îi plăcea.
Mişcarea aceea îi făcea foarte bine. O beşică în palme la bătătorul de covoare
o puteai obţine în cel mult o oră şi până ţi se forma bătătura mai trebuia să
treacă o vreme. Muzica de la sol era asigurată de Felicia (Păcurariu) care avea un
radio-casetofon. Din echipă mai făcea
parte şi Crina (Viman Gestapoglu), Cristina (Cocoș Rădulescu) şi Aurora (Hajni Buta). Aveam şi spectatori. Vecinii şi părinţii ştiau când să vină la masa
cu băncuţe.
…
Pe
alee ne mai întreceam cu patinele cu rotile şi cu trotinetele şi bicicletele. Parcarea era după uşa de la
intrare în bloc. Vacanţele aveau zile foarte lungi de vară şi atunci când oboseam, ne făceam un cort pe cea mai
puternică sfoară de întins haine. Aduceam ceva de mâncare din casă şi apoi
trăgeam un pui de somn. Nimeni nu era stresat că îi poate dispărea copilul, că
se uită prea mult la televizor, că n-a luat nu ştiu ce notă la evaluare. Dacă
mă întrebi, trimestrul mi se părea o formă mai bună de împărţire a anului
şcolar. Trebuia să înveţi mai des şi îţi mai rămânea ceva în cap. Azi-mâine
vine vara. Copiii prin parcuri joacă cel mult un baschet. N-am să înţeleg nici
în ruptu’ capului, de ce nu sunt obligatorii orele de sport. O roata ţiganului,
o rondă, un pod…foarte important. Nu există sport în lume fără gimnastică, fără
mobilitate, fără voinţă. Sportul disciplinează, formează caractere şi oameni. Luminiţa a terminat medicina la Cluj. Felicia
e profesoară la Bistriţa. Crina e asistentă medicală în Stuttgart, Aurora a
terminat politehnica la Cluj şi a rămas aici, dar uneori o poţi găsi prin El Camino. Cristina
a făcut şcoala de antrenori la Bucureşti şi a rămas acolo o
vreme. Acum e în München. Eu… scriu.
Foto
by Ioana Haitchi
© Ioana Haitchi – Copyright
– Toate drepturile rezervate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu