Poemul mărilor

Trebăluia prin odăiţă cu povara gândului

- să se ia cu viaţa, voia - şi viaţa i se ţinea scai de inimă

şi bătea sacadat un timp al sufletului.

…

Nu era nici noapte, nici zi, nici înserare şi nici răsărit.

Să fi fost un timp oprit

de care se împiedecase vântul ostenit de-atâtea soroace.

Auzi, omule, bea un pahar cu apă şi opreşte furtunile,

mănâncă un cerb şi fă-ţi coroană peste curcubeie,

aşază oglinzile pe liniştite ape, să poţi înălţa cântul,

încalţă-te cu pacea din cuiburile berzelor ce-şi cântă lerul,

iar apoi să-ţi potriveşti călcâiele ridicate

în care să se sprijine cerul.

….

Ce rost mai are să te amăgeşti cu uitările,

când sufletul are mai multe odăiţe

în care îţi poţi linişti toate mările?

22.04.2016, Klausenburg

Foto: Internet

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate