Ne-am
reîntâlnit după 20 de ani. Doi oameni maturi cu imaginea trecutului pe retină,
trăind un prezent visat. Ne-au despărțit orgolii, judecăți senile,
incapabile de-a înțelege, că
forța gândului n-are margini. E atât de bine,
chiar şi la 25 de ani, să simți că
cineva vine să verifice dacă dormi, dacă
nu ai febră, dacă eşti învelit
şi să-ți primeşti sărutarea
pe frunte. Ai la ce visa în noaptea aceea. Eşti
liniştit. Grija nu-i o poveste de adormit copiii
şi nici frică. E dragul acela de neînlocuit.
Văd de
multe ori filme cu oameni care s-au reîntâlnit după zeci de ani, dar n-am simțit niciun actor, că s-ar fi apropiat
de acel sentiment unic al revederii. Atunci eşti în
starea de grație, pluteşti. Ai
picioare doar să te apropii şi sufletu-i pe dinafară. Te priveşti ca să te vezi
cu-adevărat. Nu contează fardul. Atunci eşti acasă cu-ale tale.
Am trăit
momente unice care-mi sunt repere. Cine caută repere, sensuri în exterior, se
înşală. Acolo, în suflet e taina şi ca să priveşti şi mai apoi să-l arăți, ai nevoie de curaj. Curajul de a fi.
N-am să încetez a spune:
Poveştile vieţii tale
sunt cele mai faine din lume!
© Johanna Haitchi,
31.07.2014, Klausenburg
Foto
by Ioana Haitchi
(articol
preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu