Neplânse mistere

Şi eram atunci atât de curată,

încât aş fi simţit şi sărutul urmaşilor mei

şi deopotrivă pe cel al strămoşilor.

Pe pământul acoperit cu ierni,

păşeam mai sus decât stelele, stele.  

Şi nici lacrimile nu-mi erau,

îmi plângeau ale părinţilor neplânse mistere.

E o poveste ce se spune în şoaptă,

doar pentru urechile ce n-au orgolii în capătul scării

şi care văd, auzind cu tot rotundul mângâierii.

Fiinţele mele îşi fac reverenţe,

îmbrăcate smerit in hainele înţelepciunii

mănâncă liniştite dulceaţă.

Oricâte lumi aş putea avea

si de mi s-ar aşterne oricâte eternităţi efemere,

n-aş vrea să fiu nimic altceva,

decât  om, iubire şi viaţă.

Şi eram atunci atât de curată.

Pe pământul acoperit de ierni

păşeam mai sus decât stelele, stele.

Şi nici lacrimile nu-mi erau,

îmi plângeau ale părinţilor neplânse mistere.

© Ioana Haitchi, 27.02.2016, Klausenburg

Foto: Kochi Lana

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate