Veşnicia a rămas o fată frumoasă

Tu când mai adormi?

De ce oboseşti stelele cu insomniile tale?

Pasărea Phoenix nu zboară pe-acolo, Monşer,

e o pământeană inventată de nostalgici.

Pe vremea samurailor, caii aveau în copite, stelele harnice,

iar cele gureşe le ascuţeau tăişurile cu mister

şi de atunci veşnicia a rămas o fată frumoasă.

Ce te doare, viteazule?

Hai, fă-ţi curaj şi spune-mi de la urechea-ţi trufaşă.

Am proptit scările.

Gata. Ascult.

… 

O să ne găsească nemurirea

într-o poziţie incomodă pe scara asta,

dragul meu agnostic, fost ateu.

Măcar să ne păstrăm echilibrul cu o îmbrăţişare,

un picior, tu, un picior, eu.

Săraca noapte, când mai adoarme?

Aşază-ţi fruntea pe umărul meu.

Te primesc aşa, copil ascuns într-un războinic,

beat de nesomnul stelelor căzătoare.

Să-ţi spun o poveste. Vrei?

A fost odată ca niciodată un băieţel de lemn

cu nasul foarte lung. Deja ştii povestea

şi pe Geppetto îl cunoşti.

În lemnul acela erau ascunse

toate stelele neplânse

şi toţi cavalerii pletoşi.

Micuţul s-a îmbarcat pe o corabie

spre un tărâm abisal.

Era bătrână cât toate stelele

şi scârţâia la fiecare val.

Şi o Ileana Cosânzeana era uneori

şi un Făt-Frumos,

un ghemotoc sfătos

strecurat în toate poveştile cu nemuritori.

Pe care vrei s-o auzi mai departe?

…

Ai adormit, lasă.

O să rămânem nemişcaţi

până când stelele o să frământe altă noapte

dintr-o fată frumoasă.

© Ioana HAITCHI, 23.03.2016, Klausenburg

Foto by Ioana Haitchi

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate