Ţurţuri din povara bobului de grâu

Ţurţuri din povara bobului de grâu zemuiesc

rătăcind piciorul afundat în cenuşă.

Acolo ţi se cuibăresc

doar cerurile aruncate peste uşă

muşcând din lacăte şi zar,

întinse lanţuri peste aripa răpusă 

de zeul-păpuşar.

E e tot mai greu de zidit un altar

când laşi umbrele să danseze peste ruinele unui coloseum,

dacă nu mai îndrăzneşti să vezi pasărea din cuib.

Lătratul câinelui îşi satură foamea

cu un colţ rănit în luptele aprige ale umbrelor.

Ar fi fost o zi în care s-ar fi potrivit

mănunchiul pe care îl ascunde mâna ta cu zei.

Dansul tău se mai potriveşte în arhierei

când tresar pălăriile ceasornicarilor.

Se face linişte când limbile îţi ascuţesc vârfurile pe ora doişpe.

Mecanismele se opresc atunci pentru o nouă ungere,

ca păsările îşi iau avânt către o nouă zi

şi sunt în stare să mai cânte

din balansoarele ascunse-n colivii

ori la mantia de ploaie să renunţe.

Un mecanism ce ticăie bezmetic în burta oceanului,

îşi încalecă limbile pe spinarea balenelor,

huruie în toate sările dospite

în pacea mărilor.

Sfinţeşte orologiile din munţii cascadelor

şi tot mai mult se adânceşte în vietăţi.

Ţurţuri din povara bobului de grâu renasc în cetăţi

cuibărite în aripile tale de zeu-păpuşar,

cântând în orologii încătuşate de mări.

În tine zace foamea sătulă

Cu urechile sărate

Zvâcnind în ţurţuri o inimă nebună

Ce muşcă din vreme pe nesăturate.

© Ioana Haitchi, 07.03.2016, Klausenburg

Foto: Lagomarsino

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate