Moarte (Muerte)

Câte morți mai sunt necesare pentru ca omul să înțeleagă
Că au fost deja prea mulţi morţi?
Bob Dylan

Aş putea să-ţi spun o mulţime de lucruri.
O mulțime de lucruri suave, imense, atât de temute.
Atât de multe, atât de urâte.
Îngerii au căzut în oglinzile tale de apă.
Creaturi neîndemânatice fără pupile.
Aş putea să-ţi spun că ştiu că m-ai căutat şi că mă cauți.
Ştiu de aşteptarea ta anxioasă din acea după-amiază însetată de vară.
A fost o vreme când pândeai ca o reptilă înfometată.
În concavitatea sfinţită m-am ascuns.
Ai purtat părul lung al timpului.
Unghiile arse de durerea fierbinte a lui ianuarie.

Am venit dintr-un vârtej ardent, dintr-o planisferă întunecată.
Şi am fost o femeie, readusă la viaţă şi botezată de praf.
Tu, în schimb, nu ştii exact geografia numelui tău.
Numele tău e de femeie, cum ar fi dreptatea, viaţa, utopia.
Cum ar fi flamura, patria, slova.
Libertatea, negarea lui nu, trandafirul.
Ce model crud te urmărește, colega.
Acela care ţi-a mutilat sânii. Acela care te-a secat. N-ai obosit?

Te-am văzut urcând prin balcoane şi cuiburi goale.
Te-am urmărit înfăşurată în ochii pisicilor negre.
Am fost martora transmutării mâinilor tale.
M-am uitat la ritualurile tale de dans în spânzurătoare.
Am perceput poeţii șezând în pubisurile tale osoase.
Am auzit plânsul mamelor şi al copiilor.
Te-am auzit de o mie de ori trecând prin uşa casei mele.
L-am văzut pe Beelzebub şi pe tine. Un copil cu pupilele sângerânde.
Și te-ai înşelat iar și iar. De şaptezeci de ori şapte.

Şi mă întrebi, incisiv, la marginea abisului.
De ce poetul, înaintea atâtor chinuri.
Înaintea zorilor teribili ai războaielor.
Înaintea duhorii unui soare smolit.
Pentru că poetul face baie în clepsidră.
Pentru că s-a înmuiat în amurgul iubirii.

Aş putea să-ţi spun o mulţime de lucruri…
Şi spun, ştiu, pare futil, banal, nevertebrat.
Poeţii cântă iubirii și lunii.
Şi umplu hăurile şi găurile de gloanţe.
Iar eu, printre ei…
Iau săgeata de căprioară şi o prind în piept.
Adânc, foarte adânc, până la sfârșitul sfârșitului.
Şi mă dezbrac şi mă beau şi mă îndrăgostesc în săruturi.
Şi sărbătoresc. Sărbătoresc să fiu muritoare, cu bucurie…
Tu, în schimb, iubită, copleșitoare, atât de temută.
Porţi povara grea a zeilor. Timp de secole și secole.
Pentru a fi nemuritoare, iar şi iar, nemuritoare.
Nemuritoare. Iar şi iar.

Exorcizarea frunzei

© Amelia Arellano
© Traducerea Ioana HAITCHI, 24.05.2018, Klausenburg
Foto: Frida Kahlo
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate




MUERTE


¿Cuántas muertes serán necesarias para que comprenda el hombre
Que ya ha habido demasiados muertos?
Bob Dylan

Yo, podría decirte muchas cosas.
Muchas cosas, dulce, pequeña inmensa, tan temida.
Tan anhelada, tan odiada.
Los ángeles han caído en tus espejos de agua.
Torpes criaturas sin pupilas.
Yo podría decirte que se que me buscabas y me buscas.
Sé, de tu espera ansiosa en aquella tarde de verano sediento.
Hubo un tiempo en que acechabas como reptil hambriento.
En la concavidad del tajo consagrado me escondía.
Vos traías la cabellera larga de los tiempos.
Las uñas chamuscadas con la congoja del ardiente enero.

Yo venía de un vértice encendido, de un planisferio oscuro.
Y fui hembra, resucitada y bautizada por el polvo.
Vos, en cambio, no sabes la geografía exacta de tu nombre.
Tu nombre es de mujer, como la justicia, la vida, la utopía.
Como la bandera, la patria, la palabra.
La libertad, la negación del no, la rosa.
Que cruel designio te persigue, compañera.
Quien mutila tus pechos. Quien te castra. ¿No te cansas?

Te he visto trepar por los balcones y los nidos vacíos.
Te he observado, absorta, en la mirada de los gatos negros.
Testigo he sido de la transmutación de tus manos.
He contemplado tus rituales de danza en los patíbulos.
He percibido los poetas sentarse en tu huesudo pubis.
He escuchado el llanto de las madres y los hijos.
Te oí mil veces pasar por la puerta de mi casa.
He visto a Belcebú y a ti . A un niño con pupilas sangrantes.
Y te has equivocado una y otra vez .Setenta veces siete.

Y me preguntas, incisivamente, al borde del abismo.
Porqué el poeta, ante tanto tormento.
Ante los albores terribles de las guerras.
Ante la fetidez de un sol alquitranado.
Porqué el poeta se baña en la clepsidra el deseo.
Porqué se empapa en la penumbra del amor.

Yo podría decirte muchas cosas…
Y digo, se, que parece futil, banal, invertebrado.
Los poetas cantan al amor y a la luna.
Y llenan oquedades y agujeros de bala.
Y yo, entre ellos…
Saco la flecha del cervatillo y la clavo en mi pecho.
Hondo, muy hondo, hasta los confines del barro.
Y me despojo y me bebo y me amordazo en besos.
Y celebro. Celebro ser mortal, jubilosamente…
Vos, en cambio, amada, pequeña inmensa, tan temida.
Llevas la carga tan pesada de los dioses .Por siglos de los siglos.
Ser inmortal, una y otra vez, inmortal.
Inmortal. Una y otra vez.

Exorcismo de la hoja

© Amelia Arellano