Cum se iubește femeia - variante şi decor

Să iubești o femeie nu-ți trebuie variante,
ai pus de cafea și ai plecat după cai verzi pe pereți.
În ziarul de mâine apare scrisoarea mea alături de creșterea chiriilor,
Dacă spui că refuzi totul, de ce-ți pasă de refugiați, de morți, de patriarhie, de politică?
Alegi bere rece și balene elegante,
mă retrag în umbra unei propoziții vechi
și construiesc imagini cu frunze coapte pe fruntea mea albă,
tac pentru amândoi o poveste-cenușă
care uite, cum se ridică pe genunchii mei încă juliți
și mă roagă să fiu un copil naiv,
îmi spune să ne cocoțăm pe un deal sărac,
să-l împletim în păr cu cer și apă
și ne prefacem că râdem ca oamenii mari și adevărați.
Să iubești o femeie nu-ți trebuie variante.
© Dorria Şişu Pleşteanu, 10.01.2016, Dublin

Varianta DOI

Să iubeşti o femeie nu-ţi trebuie variante,
da’ nici să iubeşti un bărbat,
însă problema e recurentă, o groază de amante,
căci nu mai găseşti nici dealuri şi nici râuri şi nici ape
în care să-i speli de bocitoarele nocturne
ale preaslăviţilor locali din berării,
au pielea prea tăbăcită,
au ajuns câinii vii din defunctele tăbăcării.

O femeie se iubeşte şi punct,
aşa cum şi un bărbat se poate iubi la fel.
Punctul pus acolo unde trebuie
este mai valoros decât orice lozincă,
spală şi separă untul de zer,
un fel de William Tell
ce răzbună părul cu măr
şi prostia de dorinţă.

Man, umblă vorba prin târg,
că baţi apele tulburi cu biciuşca urşilor polari,
că te-ai suit pe clopotul primăriei,
că laşi dinţii de aur să-ţi găurească pantofii de lac
şi uite cum în scoarţa de stejar
încă mai trăiesc furnicile patriarhiei,
dar nu, nu mai dau crezare,
de gura lumii s-a săturat
şi punctul de pe i.
Iubeşte-mă de ştii,
de nu, am să fug de apele tale biciuite,
de focul aprins cu iască,
în pantofii mei fuga e încă sănătoasă
şi spălată cu basmele unei copilării.
În cafea ar trebui să pui cuişoare,
ca o sublimă îmbălsămare
pentru iubirile târzii.

© Ioana Haitchi, 10.01.2016, Klausenburg

Ioana,

Punctul a început să sughită,

eu suprim un strănut,

lumea face pași,

zgomotul e năucitor și n-ai cum să-ți bagi în urechi pământ,

că oricum auzi clopotele din curtea bisericii.

Iarna a pus piciorul în prag și a zis „ajunge”,

de-aia repet alături de tine, Ioana,

de-aia repet „cuvântul” că el se tot stinge

și afurisenia asta de legătură din spatele meu

mă bagă în pumnul păcatului,  

mă îndeasă acolo și n-am cum să urlu la plânsul ăsta din gât,

mă doare și mă ustură inima,

ochii mi-au coborât degeaba,

credeam că mai am un metru-doi de viață, Ioana.

Cum se tulbură plecarea dacă nu mă mișc ?

și cum să plec dacă nu dau crezare morții ?

© Dorria Şişu Ploeşteanu, 11.01. 2016, Dublin

Pământul are scări

Pământul are scări,

pentru surzi, clopotul e timpan,

sclifosite poveri

se cuibăresc în turban

şi moartea, ce e moartea,

dacă n-are drumul cu paşi?

unde să ascund noaptea

în profeţia unor laşi?

Şi vin şi mai spun încă o dată,

femeia se iubeşte şi punct,

că iubirea curată

e un suflet flămând

şi oricât s-ar întoarce

pe o sută de vieţi

doar clipa îl desface

cu o mie de săgeţi

şi voi iubi clipa,

acel păcat trecător

ce întinde aripa

oricărui muritor,

să mă iubească flămândă,

să mă spele de orbi.

© Ioana Haitchi, 11.01.2016, Klausenburg

Foto: Internet

© Ioana Haitchi, Doria Şişu Ploeşteanu – Copyright – Toate drepturile rezervate