Cu un cer mai sus

Ioana HAITCHI 19:15:00 poezie Ioana Haitchi, Poveşti adevărate,

La Bistriţa era un orfelinat în capătul grădinii noastre, de fapt pe o parte din fosta noastră grădină pe care ne-au luat-o comuniştii, la casa bunicii mele de pe str. Toamnei. Nu ştii cât am auzit din verandă, ani de-a rândul, "Nu mai da !". Odată nu m-am putut abţine şi m-am dus acolo. Când am intrat, copiii erau la "ora pe oliţă", înşiraţi de-a lungul unui coridor de-o parte şi de alta şi când m-au văzut, ca la comandă cu mânuţele sus, au strigat: "Mama !" Ochii mi s-au umplut de lacrimi, am rămas blocată lângă uşă, nici nu mai ştiam de ce eram acolo. Plângeam cu toţii de durere, ei cu speranţa că vor fi salvaţi, eu pentru neputinţa de a îndura prostia omenească.

În locul acela sunt înghesuite toate durerile lumii, în sufletele acelea mici, obligate să-şi pună aripi şi inimi de rezervă pentru a supravieţui. Acolo se naşte o luptă pentru o gură de aer în plus şi alte ceruri se încumetă uneori să se nască pentru ca acel plânset să înceteze.

Viaţa asta m-a învăţat să fiu orfană şi de părinţi şi de fraţi sau de surori, dar niciodată n-am părăsit locul acela hărăzit unei trepte mai sus. Fie că m-a durut, te miri pe unde şi de ce, fie că n-am mai putut, dar de făcut acel pas, l-am făcut. Ieri mi-am adus aminte de acele suflete înşirate pe un coridor lung, foarte lung şi iar sunt cu mâinile sus.

Nu sărutul pe umăr m-a umilit

şi nici mâinile ridicate

atunci când pe vârfuri încercam desprinderea,

Mărturisesc, am obosit, dar cât de tare am obosit

să fiu de vină pentru (ne)fericirile altora.

Mai bine mai sus, doar un pic mai sus

chiar dacă eşti singur şi sinelui tău te rogi

precum unui Dumnezeu ce te cunoaşte şi îl cunoşti

şi doar ţie îţi eşti supus.

Foto: Internet